Pentru versiunea in Spaniola, aici.
De cateva zile ma gandesc la calatoriile initiatice si la semnificatia lor pentru umanitate, pentru cei care ma inconjoara, pentru mine insami. Cu cat m-am gandit mai mult, cu atat mi-am dat seama ca am avut cateva pana acum, unele in locuri aparent normale dar care au sfarsit prin a marca un inainte si un dupa in viata mea, altele in locuri speciale, cunoscute pentru magia si energia speciala din timpuri stravechi.
Conform definitiei traditionale, este o calatorie in care individul experimenteaza situatii diferite, cu care nu este obisnuit dar carora trebuie sa le faca fata oricum. Uneori de-a lungul drumului, isi pune siesi intrebari si poate avea revelatii, totul contribuind la o imbunatatire generala a propriei persoane.
Aceste calatorii au fost prezente de multe ori in literatura si in cinematografie, spre exemplu in cartile Odisea lui Homer sau Don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes, sau in filmele mai recente, ca Into the Wild (2007) si Wild (2014). Mie personal, mi-a placut filmul The Way (2010) si cartile The Pilgrimage (1987) de Paulo Coelho si El Camino, a journey of the spirit (2000) a actritei Shirley MacLaine.
Camino de Santiago a fost unul dintre cele mai importante pelerinaje crestine din Epoca Medievala, impreuna cu pelerinajele facute catre Roma si Ierusalim. Se spune ca resturile apostolului Iacob cel Mare au fost transportate cu barca din Ierusalim spre nordul Spaniei si inmormantate in interiorul Catedralei din Santiago de Compostela, situata in orasul cu acelasi nume din comunitatea autonoma Galicia.
In acea epoca, oamenii il faceau aproape exclusiv din motive religioase, dar in prezent mai sunt si altele, cum ar fi o perioada departe de rutina zilnica, testarea limitelor fizice si mentale, o calatorie intr-o tara straina, o perioada in solitudine ca sa-ti descoperi menirea in viata, etc.
www.wikipedia.es
Camino de Santiago este constituit din diferite rute care duc fiecare in acelasi loc, Catedrala din Santiago de Compostela. Ruta clasica si cea mai tranzitata este Camino Frances de 775 km, care incepe in partea franceza a Muntilor Pirinei in satul Saint-Jean-Pied-de-Port. Mai exista si Camino del Norte de 820 km, din Tara Bascilor de-a lungul coastei cantabrice, Via de la Plata de 963 km, din sudul peninsulei in Sevilla urmand vechea ruta romana pana in nord, Camino Primitivo de 313 km, din Oviedo prin interior, Camino Portugues de 610 km, din Lisabona mergand catre nord si din Porto urmand coasta sau prin interiorul peninsulei. Unele caminos sunt mai scurte, cum ar fi Camino de los Ingleses (73 km din A Coruña sau 113 km din Ferrol) sau Camino de Fisterra si Muxía (82 km).
Camino de Santiago a venit in viata mea in perioada in care lucram in aeroportul Barcelona-El Prat undeva prin 2010-2011.
Nu mai auzisem niciodata vorbindu-se de rutele acestea si imi aduc aminte ca mi s-a parut interesant cand una din colegele mele de serviciu a spus ca unul din visele ei era sa-l faca macar o data in viata. Anii au trecut, iar informatia s-a intors la mine in primavara lui 2015, cand Iunia, o fata ai carei carte o cumparasem cu ceva timp in urma, a facut Camino Frances alaturi de niste prietene si a impartasit impresiile de calatorie zi dupa zi pe Facebook.
Eram foarte incantata de calatoria Iuniei, pe care o tot urmarisem in ultimele saptamani, asa ca intr-o zi iesind la alergat prin cartier cu mama mea, i-am propus sa facem impreuna un segment din Camino de Santiago. M-a intrebat ce presupune asta si i-am zis ca o sa investighez cand ne intoarcem acasa. Era luna mai si planificarea a durat doar cateva zile, asa ca am decis impreuna sa mergem la jumatatea lunii august a aceluiasi an. Urma sa mergem pe jos o saptamana in partea spaniola a Camino Portugues si apoi sa ne plimbam o saptamana prin Galicia.
Motivele noastre nu au fost niciodata religioase, ci mai degraba lumesti. Treceam printr-o perioada destul de proasta in viata noastra personala, ne simteam nemultumite si fara directie. Era o buna oportunitate de a reflecta, a ne pune in ordine gandurile, a sta in liniste si poate de a ne gasi scopul. In acelasi timp, vroiam sa ne testam limitele fizice si mentale. Era prima data cand plecam pe drum cu un rucsac cu toate lucrurile noastre in spate si ideal era sa nu cantareasca mai mult de 10% din greutatea noastra. Am esuat lamentabil la asta si am platit cu varf si indesat.
Cei 120 km mergand pe jos prin interiorul Galiciei au fost plini de emotii diferite. Am ras mult, am plans cu foc, am stat liniste fiecare cu gandurile ei, ne-am revoltat cand albergue municipal ne-a trimis la culcare la 10 seara stingandu-ne lumina, am suferit din cauza bataturilor care ne-au iesit la picioare, ne-am minunat de natura inconjuratoare, ne-am bucurat sa cunoastem si sa impartasim momente cu oameni frumosi. Am stiut sa ne oferim spatiul de care fiecare avea nevoie si in acelasi timp ne-am fost alaturi una celeilalte cand aveam nevoie de incurajare pentru a merge mai departe.
Am mers zilnic o medie de 20 km in timp ce fiecare cara un rucsac de 8-9 kg, trecand peste limita recomandata de 5 kg, care reprezenta cam 10% din greutatea noastra. Spatele si umerii nostri nu au fost deloc fericiti, dar usor usor s-au obisnuit sa duca acele kg. Singurele beneficii pe care le-am vazut au fost o talie mai subtire, deoarece rucsacii aveau o centura in zona lombara care ne facea sa transpiram mult, si picioarele puternice de la atata exercitiu cu greutate in spate.
De-a lungul celor sase zile, am dormit in fiecare noapte in alt pat, unul mai comod decat altul, cu oameni care sforaiau langa noi si din cauza carora am fost nevoite sa dormim cu dopuri in urechi. Am impartit camera cu multa lume necunoscuta, uneori doar cu 2-3 persoane, alteori cu 25, si nu am murit facand asta.
Nu a fost deloc o experienta revelatoare, surprinzatoare sau fascinanta.
Si spun asta deoarece cam descrierile astea le auzisem de la alti oameni care il facusera inaintea noastra. Nu am trait niciun WOW, nici in timpul si nici dupa calatorie. Nu ne-am intors cu un scop mai clar, nici nu ne-am descoperit menirea in viata. Nu l-am simtit atunci si adevarul e ca si acum gandesc tot asa, desi au trecut sase ani. Uneori ne-am bucurat de el, alteori l-am detestat, in special cand drumul devenise lung si apasator si nu incetam sa ne intrebam cine naiba ne-a pus sa facem asta.
In schimb, am cunoscut oameni cu o mentalitate similara cu a noastra, carora le place sa calatoreasca, sa experimenteze lucruri noi si sa-si depaseasca limitele, oameni carora nu le e frica sa inceapa de la zero daca asta inseamna sa traiasca viata asa cum si-o doresc. Oamenii astia ne-au dat impulsul de care aveam nevoie, increderea ca nu suntem singure, ca se poate daca iti propui asta. Pentru ca in epoca aia traind in Romania ne simteam de pe alta planeta si atat de neintelese.
Camino de Santiago a fost o calatorie initiatica, si spirituala desi in momentul acela nu am putut s-o vad asa. A reprezentat inceputul calatoriilor cu rucsacul in spate prin centrul si sudul continentului american in cautarea sufletului nostru latin.
Daca vrei sa citesti si alte articole in limba romana, acceseaza categoria Romana.
No responses yet